Interviu cu scriitorul Florin Vasile Bratu: „Scriu adevărul aşa cum îl văd eu…”

Posted: 10 martie 2015 in Florin Vasile Bratu, interviu
Etichete:

– Romanul dumneavoastră recent, Drum închis, îşi balansează naraţiunea între oraşul Roman, locul obârşiei, în care v-aţi petrecut copilăria şi adolescenţa, şi Capitală, unde trăiţi de câteva decenii. Ce amintiri v-au marcat profund în perioada cât aţi locuit pe meleagul de la apa Moldovei, care au rodit în acţiunea cărţii?

Multe… Cartea în sine este fundamentată, în prima şi a doua parte, pe amintiri romaşcane. O frescă a societăţii româneşti din acea perioadă. Încă înainte de Revoluţie am scris integral partea I, A murit un pensionar, a II-a, Manuscrisul şi, parţial, partea a III-a, Recursul. Cele mai multe întâmplări din carte au existat în realitate. Le-am pus în pagină să nu le uităm…Suntem un popor care uită uşor şi învaţă rar din greşelile sale. Aşa suntem făcuţi… Istoria ne-a prelucrat subtil şi tenace, dându-ne şi mijloace pentru supravieţuire. Uneori amorale. Mă îngrozesc când sunt întrebat de tineri dacă chiar aşa a fost pe timpul dictaturii comuniste, dacă n-am exagerat, cumva… Cu mâna pe inimă spun: a fost mai rău… Colegi de-ai mei de liceu au fost trimişi la Canal, la ani grei, pentru nimic, persiflări juvenile ale unor versuri dintr-un cântec comunist, ce eram obligaţi să-l cântăm la începutul orelor de curs…Obedienţa, pe atunci, era literă de lege. Ieşirea din front era pedepsită fără măsură. Canalul este o realitate în toată descrierea sa din carte. O mărturie de distrugere fizică a individului neînregimentat normelor comuniste.

– Aţi debutat ca prozator cu două romane, la Editura Junimea din Iaşi, în genul policier. Relataţi-ne despre acest moment al primelor cărţi.

Până să scriu romanele, publicasem fabule şi scheciuri în revista „Urzica”, de mare interes pe atunci. Singurul loc în care mai puteai, în subteran, să critici ceva, chiar şi regimul comunist, dacă ştiai cum…Totuşi, nu eram mulţumit de mine, romane convenţionale îmi era imposibil să scriu. M-am refugiat în aria romanelor poliţiste, căutate de români. Aşa am scris primul roman, O legătură ciudată, pe care, fără speranţă, l-am trimis Editurii Junimea, Iaşi. Spre totala mea surprindere, după vreo câteva luni am fost sunat la telefon de la Iaşi. Eram pe-atunci salariat la Bucureşti. Doamna care m-a sunat s-a recomandat redactor la editura Junimea, menţionând că a citit şi i-a plăcut manuscrisul meu, dar că vrea să discute anumite modificări, invitându-mă să vin la Iaşi pentru detalii. Am declinat invitaţia, sub motiv că nu pot să lipsesc de la serviciu. Doamna redactor, cu amabilitate, s-a oferit să vină ea la Bucureşti, ceea ce a şi făcut. Primul lucru ce mi l-a cerut a fost să scurtez acţiunea, fiindcă editura are o limită pentru cărţi poliţiste de maxim 200 de pagini şi după calculul lor cartea mea depăşea 300 de pagini. I-am răspuns că o carte poliţistă are o structură consacrată, determinată de un tempo al acţiunii şi că este aproape imposibil să reduc 100 de pagini fără să atentez la trama cărţii. Cu zâmbet de sfinx doamna redactor a scos manuscrisul meu, cu sublinierile făcute de ea, arătându-mi că anumite descrieri din carte ar putea fi eliminate, astfel reducându-se 40-50 de pagini, restul de 50-60 de pagini, rămânând în sarcina mea. Am avut o clipă de inspiraţie, credeam eu, sugerându-i că ar putea să publice cartea cu o literă mai mică. Mi-a explicat că şi aşa litera e mică, nu crede că editura va fi de acord…Simţeam că doamna redactor suferă pentru cartea mea mai mult decât mine şi, drept recompensă, mi-am asumat răspunderea să reduc şi eu 50-60 de pagini…De data asta mi-a zâmbit cuceritoare şi ne-am despărţit mulţumiţi… Să reduc 50-60 de pagini a fost un calvar. Am rescris capitole întregi, tăind din ele ca şi cum tăiam din mine…A meritat…Cartea s-a vândut ca pâinea caldă, în mai multe ediţii. Eram pregătit. Cartea a avut succes, eram deja cunoscut…

– Problematica din Drum închis este una complexă, gravă, puţin abordată de romanul actual: personaje care trec dintr-o epocă în alta, dintr-un regim în altul, dintr-o mentalitate în alta. Ce v-a făcut să abordaţi acest subiect?

Am fost mâhnit de breasla noastră, a scriitorilor, cu mici excepţii, care evită o abordare responsabilă, critică, a vechiului sistem prin ricoşeu cu noul, cu mijloacele vaste ale romanului. Multă vreme n-am ştiut de ce…Mi-a trebuit timp să înţeleg că le era greu, bătuseră cărările literaturii, în mare parte ridicând în slăvi trecutul, beneficiind de el. ignorându-l faptic, rezumându-se doar la cerinţele artistice. Câteva filme târzii şi scrieri absconse au mai schimbat ceva, dar şi acelea cu sincope şi renunţări autoimpuse. Mi-am asumat această sarcină morală, începând încă din anul 1982. Pe măsură ce cartea înainta mă afundam tot mai mult în detalii şi situaţii reale, trăite sau cunoscute de mine. Personajul mefistofelic din carte a existat în mintea mea permanent, bazat pe experienţe proprii. Când în timpul şi după Revoluţie l-am văzut mare revoluţionar, supărarea mea nu a avut margini. Atunci m-am simţit obligat să scriu adevărul aşa cum îl văd eu…Să previn…Cu mijloacele romanului poliţist.

– Aţi scris câteva cărţi de poezie în care critica a remarcat o dimensiune morală lirismului. Ce credeţi că uneşte în creaţia dumneavoastră poezia de proză?

Ceea ce aţi spus: dimensiunea morală. În volumul A murit un popor am deplâns tot mai multa depărtare a poporului român de trăsăturile sale istorice, de transformare forţată, de cele mai multe ori în rău, de o înţelegere eronată a libertăţii… De o copiere inconştientă a tot ce vine de peste graniţe, până şi în limbă…Am încercat să avertizez, să fac cunoscut că nu tot ce vine, de exemplu, din Apus, ne e compatibil nouă…

– Oferiţi-ne câteva amănunte despre familia dumneavoastră:aţi avut scriitori în familie? De unde pasiunea scrisului pentru un economist (de elită), ce vă aflaţi?

Mă obligaţi să rememorez pasaje din viaţa mea ce nu-mi fac plăcere… Tatăl meu a fost preot, mama casnică. N-am avut scriitori în familie. Dintotdeauna mi-a plăcut să scriu… La terminarea liceului am plecat la Iaşi să dau examen la facultatea de filologie. Deşi, după părerea mea, m-am prezentat foarte bine, m-am trezit respins. Am stat multă vreme în faţa ghişeului să întreb pe secretară cum a fost apreciată lucrarea mea, aşteptând un moment să fie singură. Când, în sfârşit, am întrebat-o, a scos lucrarea cu o notiţă deasupra, încercuită cu cerneală roşie: Fiu de preot. Mi-a zis, cu frică, că asemenea lucrări nici nu se citesc. Se resping din oficiu. Tatăl meu, conştient de ce se întâmplă, mi-a propus să mă înfieze tatăl său, adică bunicul meu, care era ţăran, cu patru hectare de pământ. Înfiat, m-am prezentat anul următor la Bucureşti, la Academia de Studii Economice, unde am intrat cu brio şi am terminat ca şef de promoţie…N-am renunţat niciodată la scris…

-Ce pregătiţi în continuare? La ce lucraţi acum?
Scriu o carte de călătorie, De plăcere, în Israel. O carte cu surprize. Veselă şi nu prea…

interiu de Cristian Livescu

apărut în Antiteze – revistă de literatură şi artă, seria a III-a, nr.2-3/2014

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s